General american în retragere Mark Hertling explică, într-un editorial publicat doar cu o zi înainte ca președintele Donald Trump să ordone intervenția militară din Venezuela, ce ar îmsemna cu adevărat „schimbarea regimului” în Venezuela. „Când Statele Unite tratează schimbarea regimului ca pe o opțiune militară separată, mai degrabă decât ca pe un angajament pe termen lung al întregului guvern, repetă greșelile pe care le-am făcut foarte recent”, scrie acesta.
General american spune, în textul său, că nu este clar dacă administrația SUA și-a setat un obiectiv sau, cu atât mai puțin, au luat în calcul consecințe acestuia.
„Pe măsură ce administrația Trump crește presiunea militară asupra regimului lui Maduro din Venezuela, a apărut o dezbatere dacă obiectivul administrației este ‘schimbarea regimului’ – și dacă ar trebui să fie. Termenul ‘schimbare de regim’ este pe bună dreptate încărcat de conotații. Este asociat cu războaiele lungi și frustrante ale Americii din Irak și Afganistan, dar expresia nu precizează detaliile unui obiectiv sau ale unei stări finale dorite, cu atât mai puțin un plan pentru a ajunge la aceasta”, a scris generalul american în retragere Mark Hertling, într-un editorial de opinie publicat de site-ul The Bulwark vineri, cu o zi înainte ca președintele Donald Trump să ordone intervenția militară din Venezuela care a dus la capturarea și extragerea din țara sud-americană a lui Nicolas Maduro.
Hertling, care a fost șef al Comandamentului Statelor Unite pentru Europa și Africa între 2011 și 2012, amintește că armata americană se antrenează și este pregătită să desfășoare o varietate de misiuni: să descurajeze adversarii, să apere aliații, să atace un obiectiv sau să lovească o țintă, să impună blocade și să ofere ajutor umanitar, „ca să enumerăm doar câteva”. „Aceste misiuni sunt definite în doctrină, autorizate prin lege, finanțate prin bugete și exersate timp de decenii”, subliniază el.
„Schimbarea regimului nu este niciuna dintre acestea, pentru că nu este o misiune militară. Armata poate apăra lucruri, poate ataca lucruri, poate distruge lucruri și poate muta cantități mari de resurse în întreaga lume, dar nu poate, prin însăși puterea ei, să schimbe organizarea politică a unei țări”, continuă ofițerul american.
El argumentează că schimbarea regimului este un act politic de consecințe extraordinare – „unul dintre cele mai complexe, costisitoare și nesigure angajamente pe care o națiune le poate încerca”. „Când Statele Unite tratează schimbarea regimului ca pe o opțiune militară separată, mai degrabă decât ca pe un angajament pe termen lung al întregului guvern, repetă greșelile pe care le-am făcut foarte recent și ignoră lecțiile pe care le-am plătit scump, cu sânge, resurse și reputație, pentru a le învăța”, a scris Hertling.
Generalul afirmă că știe acest lucru nu doar din teorie, ci și din propria experiență.
„Ca tânăr director în Statul Major Comun în perioada premergătoare războiului din Irak din 2003, îmi amintesc discuțiile interne când ‘schimbarea regimului’ a devenit obiectivul declarat care ni s-a transmis de către secretarul Apărării, Rumsfeld. Expresia era simplă; realitatea, nu”, relatează el.
Generalul american subliniază că răsturnarea unui regim ridică multe probleme
Hertling argumentează că evenimentele ulterioare au demonstrat că armata americană – „cu sprijinul aliaților și partenerilor noștri” – a reușit să distrugă rapid forțele militare și guvernul lui Saddam Hussein, „la fel cum noi și anumiți parteneri afgani am răsturnat talibanii cu doi ani mai devreme”. Hertling subliniază însă, din nou că, e un lucru să înlături un regim și cu totul altceva să-l înlocuiești.
Din perspectiva profesiei militare, înlocuirea unui regim necesită mult mai mult decât excelență militară. Necesită gestionarea alianțelor, forțe de securitate și civile post-conflict, stabilizarea economică, legitimitate politică pentru noul guvern, planificarea pentru mii de probleme pe care armata nu le înțelege și timp măsurat nu în săptămâni, ci în ani.
Un motiv pentru care schimbarea regimului este atât de ușor discutată este că este atât de rar definită. Înseamnă înlăturarea unui singur lider? Demontarea întregului aparat de guvernare? Instalarea unui nou ordini politice? Fiecare dintre acestea implică un nivel radical diferit de responsabilitate, risc și durată. Înlăturarea unui lider nu înlocuiește neapărat un regim. Și chiar și demontarea unui regim întreg nu conferă, prin ea însăși, legitimitate celor care vin după.
Hertling își continuă șirul de întrebări:
Cine guvernează în ziua de după colapsul vechiului sistem?
Cine asigură securitatea atunci când forțele de poliție, armatele și serviciile interne de securitate se destramă, dispar sau formează o insurgență?
Cine plătește pentru stabilizarea economiei, restaurarea serviciilor de bază și reconstruirea instituțiilor atunci când membrii cheie ai birocrației vechiului regim fug?
Și pentru cât timp rămâne puterea intervențională responsabilă pentru rezultatele pe care le poate influența, dar nu le poate controla complet?
Generalul american subliniază că Statele Unite au demonstrat în mod repetat o capacitate extraordinară de a planifica înfrângerea forțelor inamice, „dar ceea ce nu au reușit să facă – și pare că fac din nou – este să planifice cu aceeași seriozitate pentru vidul politic, social și economic care va urma inevitabil”.
Hertling amintește de lecțiile războiului din Irak
Armata americană a învățat multe lecții importante din Războiul din Irak, scrie Hertling, adăugând că este vorba de lecții „despre care liderii civili ar fi bine sfătuiți să întrebe, iar liderii militari ar trebui să le consolideze cu omologii lor civili”.
El le enumeră apoi:
Prima lecție este că victoria militară nu echivalează cu succesul politic. Răsturnarea unui regim poate fi rapidă; stabilizarea unei țări, niciodată. Cazurile cele mai de succes ale „schimbării de regim” americane au durat ani de zile: Armata americană a ocupat o parte a Germaniei timp de patru ani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În Japonia, ocupația a durat șapte ani – iar forțele americane rămân staționate în ambele țări până astăzi.
A doua lecție este că demontarea sau slăbirea instituțiilor de stat creează haos. Forțele de poliție și militare nu dispar pur și simplu fără consecințe. La fel nici birocrațiile și sistemele economice. Rămân în urmă bărbați înarmați, oficiali neplătiți și populații disperate după ordine.
O altă lecție este că actorii externi se grăbesc întotdeauna să ocupe vidul. Iranul, milițiile, rețelele infracționale și forțele proxy nu au așteptat politicos în 2003. La fel, Venezuela are prieteni în Cuba, China, Rusia și Iran, iar regiunea este plină de grupuri infracționale organizate și sofisticate, după cum știe bine administrația.
„Ar fi trebuit să învățăm și din experiența noastră în Irak că legitimitatea nu poate fi importată. Guvernele își derivă legitimitatea din propriul popor, nu din steaguri străine, expați prietenoși sau programe externe”, subliniază generalul Mark Hertling și amintește că, în final, orizonturile de timp se extind. Ceea ce este scurt în planificare devine prelungit în practică. Luni se transformă în ani, ani se transformă în decenii.
„Statele Unite s-au adaptat în cele din urmă în Irak, învățând lecții dureroase despre contrainsurgență, guvernare, economii bazate pe petrol și războiul în coaliție. Dar această învățare a venit la un cost uriaș — în vieți, credibilitate și poziție strategică. Tragedia nu este că în Irak a fost greu. Tragedia este că am acționat ca și cum nu ar fi fost”, a mai scris acesta în editorialul publicat joi.
